Ma intreb deci, cum ar fi fost viata noastra daca Robert nu ar fi fost diagnosticat cu autism? Cum ar fi fost Robert? Oare acum ar fi devenit student sau s-ar fi pregatit pentru bacalaureatul din vara urmatoare?
Ar fi avut iubita? Cum ar fi fost ea? Mi-ar fi placut?
Ce si-ar fi dorit sa faca in viata? Ar fi ales stiintele exacte sau ar fi dorit sa devina medic, geolog sau actor?
Ce pasiuni ar fi avut? I-ar fi placut sa cante sau sa danseze? Care ar fi fost lecturile sale preferate? Ar fi reusit sa treaca de examenul de sofer si ne-ar fi luat masina cand si-ar fi dorit sa iasa in oras cu prietenii?
Cum si-ar fi dorit sa-i decoram camera? Ce culori ar fi preferat, ce haine?
Cum ar fi fost relatia lui cu Paul? L-ar fi ocrotit ca frate mai mic, ar fi incercat sa-l ajute la lectii?
Cum am fi fost noi, ca parinti, pentru el? Severi, cicalitori si obsesiv de ocrotitori sau am fi reusit sa devenim cei mai buni prieteni ai lui?
Cum ar fi fost fara autism in viata noastra? Atat de multe intrebari.... raspunsuri? Probabil ca nu le voi afla niciodata, iar intrebarile vor ramane acolo, undeva, in mintea mea care va continua sa incerce sa-si imagineze cum ar fi fost daca...si sa se intrebe......
Un comentariu:
Cu siguranta ar fi fost minunat.
Mi-am pus de multe ori aceeasi intrebare.... fara raspuns de altfel.
Imi privesc puiul dormind. Are chip de inger. Nevinovat, calm, pur.
Vata ne-a oferit o sansa. Aceea de a veghea ingerii cazuti pe pamant. Trebuie sa-i ajutam sa ramana asa. Imi pun speranta in Dumnezeu. Nu mai vreau sa am indoieli si nici tristete. Ma agat de fiecare firicel subtire de speranta. E atat de subtire ca si panza de paianjan o intrece.
... dar sper.
Sper intr-o minune.
.... si asta pentru ca cea mai buna lectie de a dori sa traiasca mi-a dat-o copilul meu.
Trimiteți un comentariu