luni, 30 august 2010

Reactii

Trebuie sa multumesc adevaratilor jurnalisti care si de aceasta data ne-au fost alaturi. Speram ca prin vocea lor vocile noastre sa devina mai puternice ca astfel sa le auda si cine trebuie... si poate vom reusi sa schimbam ceva.
Multumesc Ionela- Jurnalul National, TVR Iasi, Mihaela-Radio Iasi, Buna ziua Iasi, Iasi plus si tuturor celor ce ne sprijina in demersul nostru. Doamne ajuta!
http://www.jurnalul.ro/stire-special/iau-de-la-handicapati-ca-sa-faca-economii-la-buget-553151.html

joi, 26 august 2010

Ordinul orb si surd....

Ordinul 762/1992/31.08.2007 pentru aprobarea criteriilor medico-psihosociale pe baza carora se stabileste incadrarea in grad de handicap trebuie neaparat modificat.
In baza acestui ordin, incadrarea adultilor cu autism in gradul I (grav) de handicap se face pe baza IQ-ului stabilit de un medic psiholog (psihiatru), IQ care, in cazul persoanelor cu autism, poate fi peste 40 atat cat este stabilit in acest ordin.
Persoanele cu autism pot avea retard mintal sau nu, pot fi persoane cu un coeficient de inteligenta normal sau peste medie, insa, sunt persoane care vor avea nevoie de ajutor toata viata fiindca, chiar daca stiu sa spuna frumos la comisia de expertiza cum ii cheama sau cat fac unu si cu unu, nu vor putea trece singuri strada sau sa aprinda aragazul sa-si incalzeasca mancarea. Este exemplul unor autisti celebri care desi stiau formule matematice dificile nu puteau sa-si lege sireturile la pantof. Iar acestea sunt exemple simple dar cazurile sunt mult mai grave. Ca sa nu mai spunem ca acesti stau pur si simplu acasa, ceea ce inseamna ca au nevoie de o persoana care sa se ocupe de ei.
Or, cand ajung la comisie, fiindca medicii de acolo nu fac decat sa intrepreteze niste acte si legi, acestia obtin gradul II de handicap, ceea ce inseamna ca nu mai au dreptul la asistent personal sau insotitor, ceea ce este fals.
Dupa cazurile de parinti disperati din Iasi, ieri m-a sunat o mamica din Botosani care m-a rugat sa o ajut. Fiica ei a implinit 18 ani si, desi pana acum a avut gradul I cu insotitor, acum la comisia pentru adulti i s-a dat gradul II. Mama trebuie sa se ocupe de ea in continuare, insa, datorita hotararii comisiei, de acum incolo fara a fi remunerata in vreun fel. Deci acesti oameni stau acasa cu copiii lor si nu au niciun venit sa se intretina. Va dati seama ce tragedii sunt in aceste familii lovite deja crunt de soarta.
Eu stiu ca cei din guvern vor sa reduca drastic cheltuielile si este firesc sa o faca atata timp cat unele persoane nu au dreptul sa fie asistati sociali, insa, credeti-ne dragi guvernanti, nu este cazul persoanelor cu autism. Copii nostri (care chiar daca au implinit 18 ani tot copiii nostri sunt) au si ei nevoi: medicatie, terapie, hrana, socializare, chiar daca in ochii unora sunt doar niste handicapati si atat.

marți, 13 iulie 2010

Saptamana trecuta a fost grea pentru noi.... Ma gandesc acum, fiindca a trebuit sa treaca ceva timp ca sa pot gandi, ca e bine ca totul a trecut si nu pot sa nu ma gandesc si la alti parinti care sunt nevoiti sa treaca prin ce am trecut noi si sa se izbeasca de usi inchise. Din fericire noi am avut noroc si le-am gasit deschise datorita unor oameni deosebiti.
A cui sa fie oare vina? A noastra, ca avem acesti copii care necesita o atentie deosebita? A lor ca nu pot intelege ca trebuie sa stea cuminti pe scaun ca sa le "repare" domul doctor maseluta? Al medicilor care nu ca nu vor, insa nu stiu cum sa procedeze cu acesti copii?
Probabil ca e doar vina sistemului sanitar, oricum bolnav cam ca tot ceea ce inseamna sistem in Romania...
Probabil ca multi vor spune ca atat timp cat in spitale trebuie sa vii in bagaje si cu toate cele necesare interventiilor, cat sunt conditiile care sunt, cand ne pleaca medicii fiindca dupa ani de munca trebuie sa se multumeasca cu salarii mizere, ce mai vreau si eu pentru un copil cu astfel de probleme?
Si ma gandesc ca nu vreau decat ca el sa poata beneficia de asistenta medicala de urgenta intr-un loc special (poate o clinica unde sa se poata face diverse investigatii) cu oameni care sa stie cum ii pot ajuta, sau ca aceste echipe sa existe in spitale si sa poata actiona in astfel de cazuri care sa fie considerate urgente.
Oare imi doresc prea mult????

Multumesc pentru profesionalism si intelegere: Domnului doctor Cristi Budacu, Doamnei doctor Savu, si domnului care m-a ajutat sa-i fac radiografia.. scuze ca nu stiu numele.

Special pentru Doamna doctor Nicoleta Cebere: sunteti o persoana deosebita... va multumesc pentru ca ne-ati fost alaturi! Dumnezeu sa va binecuvanteze!

luni, 5 iulie 2010

Cum si cand imi dau seama ca am un copil cu autism?


Stiu ca multe mame se intreaba acest lucru, acum, astazi, cand informatiile despre autism au inceput sa circule.
E important sa intelegeti ca doar un medic va poate spune un diagnostic, insa sunt cateva semne pe care le puteti sesiza si singure. De multe ori este drept ca, in tara noastra cel putin, medicii stiu putine despre autism si mamele pot fi specialisti mai buni.
Ideal ar fi ca parintii, impreuna cu echipa de specialisti sa lucreze impreuna. Ideal spun... insa....iata cateva sfaturi:
Desi este critic ca aceasta afectiune, potential devastatoare, sa fie diagnosticata devreme, copiii cu autism sunt rar diagnosticati înaintea vârstei de 3 sau 4 ani. Nu exista diferente fizice vizibile din afara între un copil cu autism si unul normal. Singurele diferente sunt comportamentale. Un copil cu autism va manifesta cel putin câteva din urmatoarele:
Vorbire redusa si limbaj sarac;
Jocuri inadecvate, de exemplu copilul ar putea sa învârta rotile unei masini de jucarie în loc sa o împinga;
Ar putea sa alinieze jucariile sau alte obiecte;
Dificultati în a interactiona cu altii;
Contact vizual redus;
Ar putea sa mearga pe vârfuri;
Sa-si agite mâinile;
Tendinta de a se concentra asupra unor preocupari putine si ciudate;
Nu pune întrebari ca alti copii;
Esecul de a le arata altora obiecte;
Esecul de a se orienta când este strigat pe nume;
Esecul de a se angaja în joc reciproc;
Esecul de a copia miscarile altora;
Ar putea sa nu se foloseasca de aratatul cu degetul atunci când vrea sa directioneze atentia cuiva;
Ar putea sa se împotriveasca atingerilor sociale precum îmbratisarile.

miercuri, 30 iunie 2010

Impreuna!


Ce se intampla in relatia de cuplu atunci cand afli ca ai un copil cu autism? La inceput este nedumerire, parintii cauta informatii, lupta umar la umar, insa situatia nu ramane intotdeauna la fel ca la inceput.
Femeia trebuie sa-si indeplineasca sarcinile de sotie, de mama (se poate sa mai existe un copil sanatos sau chiar tot cu autism, chiar daca este devastata de situatie, poate chiar de acuzatia ca ea este cea vinovata....
De cele mai multe ori mamele preiau greutatea cresterii copilului, tatal poate fi prezent mai mult, mai putin sau chiar deloc.
Mama renunta la slujba, la visul de a-si face o cariera intr-un domeniu visat, la viata sociala, la prieteni, la ceea ce visase ca va fi copilul ei si renunta sa lupte.
Se prabuseste, de cel mai multe ori singura, fara un scop sau fara o farama de speranta.
Stiu ca e greu dar trebuie sa incercati sa va gasiti prieteni, cel mai bine tot mame asa ca voi si sa fiti impreuna, sa va gasiti momente doar pentru voi, de relaxare, de uitare, de a va incarca cu energie pozitiva fiindca copii vostri au nevoie de voi.

Pentru inceput va propun sa ne intalnim aici, pe blog, si sa ne impartasim problemele. Veti descoperi ca nu sunteti singure si ca sunt persoane care va pot ajuta chiar si cu un sfat sau o vorba buna.

marți, 29 iunie 2010

Micul print


In judetul Iasi sunt, in evidente, peste 320 de copii cu autism si elemente de autism...(numarul lor este cu siguranta mult mai mare). Dintre acestia, majoritatea nu frecventeaza nicio forma de invatamint fie ea si speciala. Unii dintre ei sunt copii cu abilitati neobisnuite, speciale, asa cum fiul meu navigheaza pe internet si reproduce fraze intregi scriindu-le pe calculator.

Aceste abilitati trebuie descoperite si dezvoltate de catre specialisti in centre de terapie ocupationala, oferind astfel o sansa acestor copii de a se dezvolta alaturi de ceilalti.

Fiul meu are dreptul la o viata ca a toti celorlalti copii din Romania, are dreptul la educatie, are dreptul la joaca, are dreptul de a-si cladi un viitor.. iar eu, mama sa, am dreptul sa nu ma gindesc in fiecare zi la ce se va intimpla cu el atunci cind noi, parintii sai, nu vom mai fi.

Visul meu este ca toti copiii cu autism, familiile lor, sa aiba o viata cat mai aproape de o viata normala, intr-o societate care sa-i accepte ca pe niste semeni ai lor, chiar daca sunt diferiti.

Si fiindca astazi se implinesc 110 ani de la nasterea celui care a scris Micul print, Antoine de Saint-Exupery, nu pot sa nu fac o paralela intre personajul cartii si copiii cu autism.
Ca si micul print, copilul cu autism vine printre noi de pe micuta sa planeta si....
„Ce planetă caraghioasă! se gândi el atunci. Numai uscăciune, numai piatră colţuroasă, numai sare. Iar oamenii n-au nici un pic de fantezie. Nu fac altceva decât să-ngâne ceea ce le spui..."

Si sa nu uitam: "Limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda in miezul lucrurilor" - Antoine de Saint-Exupery.

Multumesc Gabriela.... La multi ani Paul!

luni, 28 iunie 2010


Primul lucru pe care am înţeles că trebuie să-l facem a fost să nu-l izolăm. Să fie tot timpul între copii, să-l luăm cu noi peste tot: în vizite, la mare, la ţară la bunici, etc. A mers la o grădinţă obişnuită de la 4 ani, unde s-a adaptat neaşteptat de bine şi aici trebuie să-i mulţumesc educatoarei care a acceptat să-l primească în grupa sa alături de ceilalţi copii. Nu pot să ascund cât de mult sufeream atunci când îl luam de la grădiniţă şi ceilalţi copii le spuneau părinţilor lor: ”Uite mama, el e băieţelul care nu vorbeşte”, sau când la serbare toţi cântau şi recitau poezii iar Robert nu, sau că nu sufăr încă atunci când văd alţi copii de vârsta lui şi ştiu că el este altfel decât toţi.
Robert a implinit pe 23 februarie, 14 ani si in fiecare dimineata, cind il imbrac, ma intreb ce se va intampla cu el peste 5-6 ani.

Stiu ca toti ne intrebam acest lucru si trebuie sa ne gandim impreuna cum sa facem sa nu mai existe aceasta temere.

vineri, 25 iunie 2010

Inceputul


Povestea noastra a început cand Robert avea cam 2 ani... Atunci am observat schimbări majore în comportamentul său: comunica din ce în ce mai puţin, era mai retras, nu se mai juca cu jucării sau cu alţi copii. După multe investigaţii şi consultaţii peste consultaţii, cand Robert avea 3 ani si jumatate, un medic neurolog ne-a scris pe un bilet de ieşire din spital un diagnostic crunt: autism infantil.

Şocul psihic a fost cumplit. La început a fost o perioadă în care am negat cu vehemenţă diagnosticul, asta după ce am început să caut cât mai multe detalii despre acest cuvant despre care nici nu auzisem măcar: AUTISM. Încercam să găsesc orice amănunt care să mă convingă că Robert are cu totul altceva. Îmi spuneam de fiecare dată că nu are toate simptomele despre care citeam în cărţi sau pe internet, sau măcar că nu sunt aşa de grave.

Apoi, a urmat brusc, de parcă cineva mi-a ridicat o pânză de pe ochi şi am început să văd, conştientizarea situaţiei: fiul meu are autism infantil şi nu pot nega acest fapt. A fost un an îngrozitor: aveam depresii, mă întrebam în fiecare zi de ce a trebuit să mi se întâmple aşa ceva, de ce a trebuie să i se întâmple lui, de ce…. , de ce…, în fiecare noapte întrebări fără răspuns care-mi curmau liniştea.

A fost greu, foarte greu, dar zâmbetul lui, prezenţa lui în fiecare zi, în fiecare clipă, nevoia sa de afecţiune şi mai ales de mine, m-au făcut să mă ridic, cu capul sus, şi să merg mai departe. Mi-am repetat în fiecare zi: trebuie să încerc orice, trebuie să fac orice pentru el, pentru noi, familia sa.

miercuri, 23 iunie 2010

De ce blog?

Pentru orice femeie, perioada in care este insarcinata este una dintre cele mai frumoase perioade din viata sa. Pe parcursul celor 9 luni de zile te pregatesti pentru aducerea unui copil pe lume, cu emotie, cu nerabdare, plina de curiozitate, cu speranta, asa cum te pregatesti pentru o calatorie unica in viata, intr-o tara pe care toata viata ai visat sa o vizitezi.

Iti faci bagajele, iti cumperi bilet, dictionare sau ghiduri de conversatie, studiezi istoria tarii si formele de relief, clima, incerci sa afli cit mai multe lucruri despre oamenii pe care urmeaza sa-i intilnesti si despre viata lor. Si iata, soseste ziua mult asteptata cind te imbarci in avionul cu destinatia dorita. Inima iti tresalta, palmele iti transpira si pulsul il simti undeva in git... Totul e nou, neasteptat, plin de necunoscute...Si deodata, auzi vocea pilotului rasunind in casti.... Iti spune ca vor fi nevoiti sa aterizeze in alta parte, intr-o tara uitata de lume, despre care nu stii absolut nimic. Esti brusc ingrozita, iti spui ca nu se poate, ca tu ai bilet pentru tara mult visata si te intrebi ce vei face si cum. Dar, avionul aterizeaza si esti nevoita sa cobori... Totul in jur e necunoscut, oamenii se feresc de tine si nu-ti da nimeni o mina de ajutor, pe care, de fapt, nici nu stii cum sa-l ceri fiindca nu cunosti limba.... Si nu stii cum sa mergi inainte, pe strazile pustii si intunecate...



Sper ca postarile de pe acest blog sa ajute familiile copiilor cu autism si nu numai sa mearga inainte.....