Pentru mama...Elena

Pentru fiecare dintre noi mama este fiinta suprema, pana sa ai proprii copii este cea mai importanta din viata noastra, iar, dupa aceea, este cea la care alergi atunci cand ai nevoie de ajutor. Este cea pe umarul careia iti asezi fruntea sa te odihnesti putin cand copilul doarme, sau cea in bratele careia te arunci sa plangi cand iti este greu.
Mama este prietena ta cea mai buna, chiar daca, uneori, nu vrei sa-i ascuti sfaturile, mai tarziu iti vei da seama ca a avut dreptate, fiindca stie sa te asculte si nu te minte niciodata, fiindca stie sa-ti spuna cuvinte calde atunci cand ai nevoie sa le auzi si fiindca plange de bucurie atunci cand reusesti sa faci ceea ce ti-ai propus.
Pentru mine mama a fost.... Inca nu-mi vine sa cred ca scriu despre ea folosind timpul trecut, nu-mi vine sa cred ca nu mai este printre noi si, cu fiecare zi care trece, imi este din ce in ce mai dor de ea.
Pentru mine mama a fost tot ceeea ce am scris mai sus, pentru Robert a fost bunica care l-a crescut si l-a iubit cu disperare pana in ultima clipa a vietii.
Pentru mama. eu am fost copilul ei, dar Robert a fost totul...L-a iubit neconditionat si a suferit mult din cauza ca era asa...A inteles greu de ce Robert este altfel si nu fiindca ii era greu sa inteleaga, ci fiindca nu isi putea inchipui ca ni se poate intampla asa ceva. Am surprins-o de multe ori plangand sau cu o carte de rugaciuni in mana. Nu cred ca si-a pierdut niciodata speranta ca Robert va vorbi si va fi bine.
A avut o casnicie care s-a sfarsit cu un divort dupa 25 de ani de convietuire cu un militar cu care s-a casatorit cand avea aproape 20 de ani. Dupa un an m-am nascut eu si, dupa alti trei, sora mea. Si-a impartit viata intre slujba, copii, casa si sot. A facut totul pentru noi, fetele sale si, firesc, si-a dorit nepoti.
Dupa nasterea lui Robert, s-a produs divortul, dureros, de neinchipuit pentru mine si brusc. Desi biruita de proces si nevoita sa vanda apartamentul in care ne crescuse, mutandu-se cu sora mea intr-un altul, a capatat imediat un sens al vietii. A uitat de singuratate prin Robert. Dupa cativa ani de la nasterea lui Robert s-a mutat practic cu noi si a fost cea care i-a fost si ne-a fost alaturi zi de zi.
Poate au fost unul pentru celalalt paleativul de care fiecare dintre ei avea atata nevoie si pe care destinul l-a facut sa apara la momentul oportun.
M-a sfatuit tot timpul sa mai fac un copil si isi dorea sa ma vada cumva implinita printr-un copil sanatos. Nu pot sa-i uit fericirea din momentele in care a aflat ca sunt insarcinata din nou. Privirea plina de speranta si lumina...
Din pacate, bucuria ne-a fost umbrita de aparitia unor stari de rau evident. Avea dureri de cap si momente scurte de lesin si, dupa un consult neurologic, a fost trimisa catre un examen CT.
Eram insarcinata in 8 luni cand a venit acasa si, incercand probabil sa nu ma sperie, mi-a spus ca trebuie sa mai meaarga o data la consult fiindca medicul i-a spus ca vede ceva pe creier, dar nu stie ce este exact.
Eram convinsa ca este o greseala, nu pot sa spun ca am fost foarte ingrijorata fiindca mama a fost tot timpul o femeie suferinda si cu dese internari si tratamente.
Nu voi uita niciodata ziua cand am aflat... Mama suferea de glioblastom cerebral, cea mai grava forma de cancer cerebral si trebuia operata de urgenta.
A fost o alta lovitura puternica a vietii mele. Clipele de fericire, speranta unor zile mai bune dupa anii de disperare prin care trecusem, au fost brusc ucise. Ucise de un diagnostic despre care citeam iarasi pe internet, asa cum facusem cu cel de autism.
Tot ce gaseam acolo era sumbru, diagnosticul era fara speranta prea mare de viata, chiar si dupa operatie. Refuzam sa cred, era mult prea mult pentru mine, erau iarasi clipele acelea de cufundare in abis si razvratire.
Nu puteam sa cred cum se intampla in viata asta ca, atunci cand ai un ragaz in care sa-ti tragi sufletul, o perioada in care sa fii linistit si optimist, sa cada stropi mari si negri de ploaie care sa tranforme totul intr-o mlastina. Caci mlastina era in inima mea....
La inceputul lui martie 2006, cu putin mai mult de o luna inainte de a naste, mama si-a facut bagajul si a plecat la spital. Era optimista si credea ca, dupa operatie, totul va fi bine si ea va fi la fel ca inainte.
Pe 5 martie a fost operata si tot ce a urmat a fost ca un cosmar ce ne bantuie si acum viata. Fiindca eram in ultima luna de sarcina si totul ma afecta foarte mult emotional, medicul mi-a interzis vizita la spital si a incercat sa-mi canalizeze gandurile spre altceva fiindca dezvoltasem, in ultimele zile, o tahicardie care mi-ar fi pus in pericol nasterea prin cezariana.
Stiam ca era foarte important sa fiu tare psihic, fiindca orice soc putea afecta copilul ce avea sa se nasca, copil care, asa cum imi spunea medicul, trebuia sa fie cel mai important pentru mine atunci, in acele momente, ca depindea de mine ca el sa fie sanatos si sa nu fie afectat de tot ceea ce traiam.
Insa cum as fi putut sa nu ma gandesc la orele care se scurgeau acolo in sala de operatie? La ce simtea ea, care fusese o femeie cocheta, tot timpul coafata, cu parul prins in coc, cand a fost pregatita de operatie, fiindu-i ras parul? Sau cand a intrat in sala?
Eram acasa asteptand vestile de la spital, cu teama ca acestea nu vor fi bune. Desi le era foarte greu sa-mi spuna, sora si bunica mea mi-au comunicat concluziile medicilor.
Totul s-a prabusit brusc.. Speranta mea, sensul vietii mele, nu mai exista nimic pentru mine decat doar cuvintele... „va muri!”.
Dupa operatie nu s-a terminat totul insa medicii ne-au spus ca nu au reusit sa indeparteze intreaga tumora si ca, probabil aceasta va recidiva cat mai curand.
Nu puteam sa nu ma intreb de ce? Cum? De ce nu mai exista sanse si cum de s-a intamplat asa ceva? Auzeam parca si zgomotul inimii frante definitiv si de aceasta lovitura...
Au fost iarasi zile cumplite si mi-a fost foarte, foarte greu sa reusesc sa-mi controlez emotiile si sa ma gandesc la copilul pe care il purtam in pantece si care urma sa se nasca...
Dar copilul s-a nascut. A fost o nastere fara probleme si un copil sanatos, un copil pe care bunica sa, care nu mai era la fel, nici fizic si nici sufleteste l-a privit, in scurtul timp pe care l-a mai obtinut derogare de la Cel de Sus, ca pe o raza de soare in viata noastra si care, cu siguranta, a ajutat-o sa inchida ochii linistita, la 2 ani si 9 luni de la operatie. Linistita fiindca l-a auzit vorbind, l-a auzit strigand-o, l-a insotit la serbarea de la gradinita si pe care si-ar fi dorit enorm sa-l creasca.
Intr-o noapte de decembrie mama s-a stins.. acasa, in patul sau, dupa o luna de imobilizare la pat. Desi nu uitasem nicio clipa ceea ce ne spusese doctorul dupa operatie, niciodata n-am incetat sa sper ca s-a inselat, ca mama va trai cat mai mult si ne va fi alaturi. Nu am incetat sa sper nici atunci cand o vedeam cat de greu vorbea sau mergea, cat de repede obosea si cat de repede se stingea....
Insa nu a fost sa fie asa si Dumnezeu a ales sa o ia de langa noi. Poate a considerat ca misiunea ei pe pamant a fost indeplinita sau poate ca a ajuns intr-un loc mai bun, insa ar fi trebuit sa mai stea sa se bucure de noi si de nepotii sai.
Am visat-o deseori dupa inmormantare, de fiecare data fericita si inconjurata de lumina, vorbindu-mi despre cat de bine este acolo unde se afla si linistindu-ma cu vocea ei care imi lipseste atat de mult...
A fost greu si fiindca nu stiam cum voi reusi sa-i explic lui Robert ca bica lui nu va mai veni niciodata acasa, nu va mai fi langa el nicicand si, am hotarat, sa-l duc sa o vada cat a fost depusa la biserica.
Nu stiu ce a inteles, insa sunt convinsa ca isi aminteste mereu de ea fiindca sunt clipe in care resfoieste albumele cu fotografii si-mi arata poza sa ca si cum m-ar intreba: „Ce mai stii de bica mea, cand vine?”
Bica nu mai vine, insa bica, de acolo de Sus, te vegheaza si te iubeste enorm. Ea este ingerul tau si al meu.
Odihneste-te in pace, maicuta mea draga!